Îi era foame.

Sigur îi era foame și, sincer, n-avea niciun chef să mănânce iarăși singur în restaurantul pustiu al hotelului. Chiar dacă bătrânii terminaseră demult masa, izul de cantină atârna agățat cu ghearele de fețele de masă, de hainele Karinei, ospătărița grăsuță și iute. De șervete.

Singurul lucru bun era oceanul care mușca neputincios din țărm, într-un spectacol continuu, cu doi actori, dincolo de geamul sălii. Poate că și-ar fi luat totuși bilet la reprezentație, dar începuse o ploaie ca o mașină de tatuat, care-i îmbiba converșii cu apă caldă. Și sacoșa cu capetele de Moai-suvenir atârna din ce în ce mai greu.

Pe partea cealaltă a străzii principale din Hanga Roa, după verticala copacului pe care scria TATOO, se ițea un restaurant, pe lângă care ieri își încetinise pașii, fiindcă părea viu. Și mirosea, Doamne cum mirosea! Probabil așa se simțise Fetița cu Chibrituri, dincolo de geam. În dreptul lui aruncă o privire spre terasa deschisă și străjuită de o balustradă din crengi de copac. Nu părea să fie nimeni înăuntru, dar o mișcare la o masă din colț, îl făcu să traverseze, cu ochii după scuteriștii nebuni. Intră și alese masa opusă.

O doamnă în vârstă tunsă scurt, o ‘’gringo’’, scria ceva la un laptop și îi făcu semn, prietenește, cu mâna. Mulatrul creț, care servea, se apropie zâmbind și atunci îi ceru un pahar de bere. Locală? Păi da, locală, prietene. Cam greu să îi aducă una de acasă, de pe partea cealaltă a globului. S-ar fi răcit mâncarea.

Sorbi din berea Rapa Nui cu ochii spre calul care mergea agale pe strada udă. Era capitala insulei, iar câinii și caii păreau că au drept de vot în comunitate. Ploaia stătuse iar o familie de americani umflați și îmbrăcați în pelerine de ploaie și pantaloni scurți, vociferând enervant, trecu în susul străzii. Parcă erau niște cheesburgeri ambalați. Pe unde-i vedea, prin aeroporturi, lângă statui, aici la capătul lumii, mergeau ca la ei prin curte, în papuci și pantaloni scurți. I-a depășit în penibil doar rusnacul beat pe care l-a văzut ieri într-un grup, îmbrăcat elegant în cămașă și chiloți.

Mâncarea era delicioasă: mușchi cu un sos de ciuperci pe care n-o să-l facă niciodată niciun concurent sau jurat de la Masterchef. Când îi făcu semn dominicanului să plătească, scria pe meniu că era restaurant dominican, odată cu nota îi sosi la masă și doamna de la masa cealaltă. S-a prezentat, o chema Anne și era finlandeză. Și avea o rugăminte.

I-a arătat un carnețel de notițe pe care scria ceva în finlandeză. Cică pe ultimul rând se întreba de unde era tipul care tocmai intrase în local. Stătea două luni în Easter Island, era divorțată, dar cu ‘’menfriend’’. A întrebat ce înseamnă și Anne i-a răspuns că e ‘’together with an ex-premier ballet dancer’’. Și apoi i-a mai povestit. Viața ei. A cerut permisiunea și s-a așezat la masa lui.

Și-a adus și o cutie de bere, a deschis-o și i-a spus că iubește insula, că are nepoți, dar vrea să-și trăiască viața și că a stabilit o întâlnire aici, cu un american foarte ocupat care a scris câteva cărți despre Insulă. Că ea e traducătoare, dar că vrea să scrie despre locuri. Și că a făcut o listă de întrebări.

Și dacă nu vrea să se uite și el peste ele, să-i dea o idée-două. S-a uitat și i-a propus să-l întrebe pe tip dacă băștinașii nu văd cumva cu alți ochi fosta dictatură a lui Pinochet. Știa de la ghid că, spre deosebire de chilienii de pe continent, bătrânii de aici îl divinizau pe fostul conducător. Anne și-a notat conștiincioasă ideea și a ciocnit berea cu el.

O tânără localnică trecu, împingând un cărucior și o strigă pe Anne. Care se ridică și-i făcu cu mâna. Am fost la ei alaltăieri, la masă, i-a zis. Sunt foarte prietenoși. Oftă. Iubesc Insula. Iubesc viața, spuse.

El s-a ridicat, trebuia să plece, și atunci Anne a rupt o foaie din carnețel și i-a scris adresa de mail, nu avea facebook și nu credea în el. Apoi l-a îmbrățișat, el era ușor jenat și a plecat. La colț a desfăcut foaia împăturită și a citit.

Ultimele cuvinte scrise de Anne erau trasate cu majuscule: CARPE DIEM.