Când ați băut prima bere? Eu aveam 12 ani și eram cu ai mei la o nuntă. Mi-am băgat botul de câteva ori în pahar la taică-meu, fără ca el să vadă, și am devenit cam veselă. Era o nuntă la cort, în mijlocul unei străzi de prin cartierul Colentina și ne adunasem pe-acolo la vreo 10-15 copii. Ne plictiseam groaznic, simțeam nevoia de acțiune, de adrenalină, de antren, de ceva, orice, care să ne alunge blazarea.

Așa că ne-am organizat. Mai exact i-am organizat, folosindu-mă de oareșce abilități de convingere, pe care le aveam de mică. După care a urmat prospectarea terenului. Am observat că numitul cort era plin de nuntași destul de plictisiți și ei, care conversându-se pe la mese, care dănțuind. Am mai observat că nu ajungea până la pământ, oferindu-ne posibilitatea să zărim, din afara lui, nenumărate picioare de doamne șezânde (doamnele, nu picioarele!) care se descălțaseră, ca să-și aerisească/desumfle tălpile chinuite de pantofii cu toc. Am mai observat că mesele erau pline de măsline, numai bune de strecurat în locașurile lăsate libere de lăbuțele torturate ale doamnelor. Așa că ne-am aprovizionat bine și am început să umplem pantofii zăriți pe sub cort cu minunile negre și uleioase.

Când s-au terminat măslinele, am mai lucrat și cu chifteluțe sau salam. Deja nuntașii începuseră să dea semne de neliniște, când am mai luat vreo 2 guri din berea lui taică-meu. La un moment dat am observat, în jurul cortului, trandafiri. Și, pe tulpinile trandafirilor, spini. Numai buni de înfipt în spatele nuntașilor care leneveau pe dinăuntrul cortului, rezemați alene de materialul aspru și scorțos. Țin minte ca azi cum am bătut cu pumnul într-un spin din ăla, ca să se înfigă ca lumea. Ăla a fost momentul în care s-a auzit un țipăt. Am fugit, împreună cu 2-3 colegi din trupă și ne-am ascuns într-un WC. Ne-au găsit, după vreo oră, părinții și ne-am luat perdaf în toată regula.

Morala: nu dați bere la copii, da’ nici nu-i lăsați să și-o ia singuri!