„Suntem ceea ce iubim” a zis, la un moment dat, Nichita Stănescu.

Adică putem să fim un humus cu sâmburi de rodie, în unele zile, ba chiar și o bere bună sau un espresso perfect, asta dacă nu e vorba fix de momentul în care suntem papanași cu dulceață de afine și multă smântână sau tiramisu cu fructe de pădure ori ciocolată de casă.

În cele ce urmează, voi realiza portretele din mâncare și băutură ale unor oameni care-mi sunt mie simpatici. Îi voi picta cu supă cu găluști, ori cu coaste de porc la grătar, ori poate cu curry thailandez, sushi sau paella cu fructe de mare, în funcție de ce-mi vor răspunde ei la întrebările puse cu mare poftă de mâncare.

Voi lucra cu materialul clientului, adică. Astăzi e rândul Ioanei Călinescu.

Pe Ioana Călinescu o cunosc de vreo 13 ani, am fost colege în redacția revistei Tabu.

E etnolog la origine și unul dintre tinerii crescuți frumos de Irina Nicolau. La 20 de ani, scria reclame în biroul unei agenții, dar a părăsit repede incinta și a intrat în presă. Lucrează și în comunicare, în special pentru ONG-uri sau instituții culturale, dar marea ei dragoste rămâne jurnalismul.

A semnat, împreună cu fotograful Petruț Călinescu, proiectele Mândrie și Beton (mandriesibeton.ro) și PeriferiaB (periferiab.ro) și e unul dintre cei patru fondatori ai Centrului de Fotografie Documentară (cdfd.ro).

Râde mult, se emoționează repede, e mai mereu într-o dispoziție solară, e empatică și are o răbdare destul de greu de pus la încercare. Și e prietena mea. Parte din familia mea urbană (conceptul îi aparține), unul dintre oamenii pe care mă bazez.

În cele ce urmează, am descusut-o despre mâncare.

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

O asociez mai degrabă cu câte o experiență decât cu ce aveam concret în farfurie. De curiozitate, am deschis două mailuri trimise acum vreo zece ani, când îmi luasem lumea în cap și hălăduiam prin Bolivia.

O dată la două rânduri, vorbesc despre mâncare. 🙂

Permite-mi să mă citez:

“Mâncăm tot ce ne iese în cale. Neselectiv, orientându-ne după formă, mărime și culoare. Încercăm să reținem nume, dar ne este imposibil; totul este o incantație de cuvinte vrăjitorești (chirimoya, salteña, quinoa, tuna, maracuya…) cu miros de fructe, fierturi bune și condimente proaspete. Ne-am înghesuit matinal, alături de localnici, în bucătărioarele improvizate din piață. Zeci de bucătării în miniatură, foarte mici, cât cele de țară, sub cerul liber, cu pereți trași în var și un spațiu de 2m pe 1,5m în care intră exact: o masă, două băncuțe, un dulap cu borcane cu dulceață, ceșcuțe, farfurii, ibrice, și o boliviancă bătrână, care te servește cu lapte cald, cafea, brânză și avocado.”

Sau:

“Continuăm să mâncăm tot ce ne iese în cale. Fructe de cactuși, chirimoya, tot felul de măciuci ale căror nume nu le rețin, banane prăjite, păstrăvi (trucha) din lacul Titicaca, cu gust  de somon… Munții care ne înconjoară au aproape 7000 m. Suntem pe acoperișul lumii și mestecăm frunze de coca!!!!!”

Dar cea mai proastă?

La nunțile oșenești, în august când se întorc în țară, iar noi mergem să documentăm Mândrie și Beton. Au aceleași platouri cu mâncare pe care le-am văzut pe mese și la Crăciun, de la niște firme de catering din zonă.

Îmi imaginam niște congelatoare uriașe ale satului în care se stochează mâncarea exact așa, așezată pe platouri, cât sunt plecați la muncă în străinătate, și se scoate și se așează pe mese de două ori pe an, vara și de sărbători. Ritualic, cam cum scoți luminițele pentru brad.

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

Supa clară, cu tăieței de casă. Cartofi noi, prăjiți, cu brânză proaspătă de capră. Tartă cu vișine.

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât ai mâncat și, mai ales, ce?

Acum câteva seri, când a gătit Petre, soțul meu, din biblia lui – Yotam Ottolenghi:

Ceapă roșie caramelizată cu brânză feta, salată de conopidă coaptă cu struguri, parmezan, semințe și ierburi aromatice, coșulețe cu ciuperci și gorgonzola. Amin!

Când ai băut ultima oară prea mult și ți s-a întâmplat ceva greu de uitat?

Am uitat. Dar îmi amintesc precis clinchetul paharelor de la mesele de familie. Alea înghesuite și gălăgioase, dintr-o sufragerie minusculă de bloc comunist, cu tavanul atât de jos că puteai să-l atingi cu mâna. Mesele de la bunica, când trăia și bunicul. Greu de uitat. Nu pentru că mirosea a cozonac sau a sarmale, cum ai crede. Ci pentru cum se fluturau sticlele și paharele pe desupra mesei, mai ceva ca la B52 în Vama Veche.

Nu există absolut, dar absolut niciun motiv din lume pentru care bunica ar accepta un refuz când te invită să servești un păhărel. 🙂

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta. Dacă tu n-ai monstru, sigur te-ai întâlnit cu ai altora.

Cel mai monstruos de foame mi-a fost când am încercat, cu Petre, să ținem o dietă “pentru viață lungă și sănătoasă” – Oshawa. Pe scurt, nu ai voie să mănânci decât patru tipuri de cereale și să bei apă, timp de vreo 10 zile. Eram în ziua a treia de chin și mergeam spre un party, când Petre a zis, “Știi, am căutat și Oshawa ăla a crăpat de inimă destul de devreme.”

În juma’ de oră, mâncam shaorma cu lacrimi de fericire.

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

Aș vrea să fiu singura legumă cu care am rămas certată toată viața, după o tabără de la grădiniță în care m-au obligat să mănânc castraveți. Obligat pe genul “băgat pe gât”. Ani de zile am mâncat salata separat de bolul din care mânca toată familia, pentru că nu suportam nici măcar ideea ca salata să se fi atins de castraveți. Consider că i-am făcut castravetelui o nedreptate doar pentru că mie mi s-a făcut la grădiniță o nedreptate. Și asta e nedrept.

La fructe e simplu. Struguri albi, mici, fără sâmburi. Când eram gravidă, prin luna februarie, și era viscolul mai mare și zăpada de 2 metri, făceam atacuri de panică dacă nu aveam struguri în casă.

Dacă ar fi să mănânci toată viața un singur fel de mâncare, care ar fi acela?

Mâncare chinezească cu sos dulce acrișor.

Ce ai mâncat la ultima masă? Ce o să mănânci la următoarea?

La varice, în fața frigiderului – zacuscă de la mama prieteni mele, Oana.

Urmează un brunch cu mici și o bere la halbă la Valea Cascadelor. Nu, nu fac asta în mod constant asta. M-ai nimerit acum cu întrebarea. E o săptămână specială. Nu sunt copiii acasă și o ardem mai studențește. 🙂

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Prietena mea, Simina.

Bucătarul preferat? Poți să o numești și pe bunica ta, ba chiar și pe tine, important e să argumentezi.

Bucătarul meu preferat m-a rugat să nu-l pun într-o lumină proastă, ca și cum locul lui ar fi la cratiță.

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Migdale sau fistic? Ulei de măsline sau unt? Porc sau pește?

Mozarella sau parmezan? Rucola sau spanac? Pizza sau paste? Sos de roșii sau sos de smântână? Ceapă sau usturoi? Mentă sau busuioc? Vișine sau fructe de pădure? Mâncarea mamei sau mâncarea bunicii?

Bicicletă sau mașină? Facebook sau Instagram? Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin?

Vanilie. Cafea. Fistic. Unt. Porc. Parmezan. Rucola. Pizza. Sos de roșii. Usturoi. Busuioc. Vișine. Hahahahahahahaha. Mașină. Facebook. Nebunia lui Salam.

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață. Dacă ai mai multe, nu te reține.

Mahmurin de la Chișinău dacă ajungi pe-acolo.