M-am trezit devreme, pentru un interviu. Aveam vreo 20 și un pic de ani. M-am spălat, m-am pieptănat, fundă roșie mi-am pus, dar doar pe dinăuntru, la creier, ca să fiu în formă la interviu. Pe dinafară doar mi-am prins părul într-un mod responsabil și cuminte și i-am asortat niște haine serioase. Fustă, cămașă, sacou. Am sunat după un taxi, că nu știam să ajung altfel la adresă. N-am găsit. Am sunat după al doilea. N-am găsit. Am sunat după al treilea. Nimic. Am început să-mi smulg părul din cap, dar doar în imaginație, în realitate am fost nevoită să-l las cum era, căci trebuia totuși să încerc să pun mâna pe job. Am sunat din nou după taxi. Nimic. Am început să mă dau cu capul de pereți de nervi și disperare, dar tot doar în mintea mea. Într-un final, s-a milostivit Dumnezeu și am găsit o mașină. Am intrat în trafic. Mai bine nu mai intram… Din blocaj în blocaj și din semafor roșu în semafor roșu, am ajuns la destinație. Cu doar 5 minute întârziere. Pe dinafară arătam ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, pe dinăuntru eram ca o nebună: despletită, transpirată, plină de cucuie, cu un firicel de sânge prelingându-mi-se din nas și uitându-mă compulsiv la ceas, cu mișcări smucite, din secundă în secundă. Am fost invitată de domnișoara de la recepție să aștept. Am dat să mă așez pe un fotoliu să-mi trag sufletul și să-mi adun mințile rătăcite pe dinăuntru. Am auzit un sunet discret, glumeț, complice. Îmi plesnise elasticul de la chiloți. Pe dinăuntru, în imaginația mea (de-acum, foarte bolnavă), m-am năpustit în cel mai apropiat birou al companiei în care voiam să mă angajez, am deschis geamul și, în țipetele șocate ale potențialilor mei viitori colegi, am sărit. Cum biroul era la etajul 1, am reușit doar să îmi rup o gleznă. Am plecat târându-mă ca un zombi, cu chiloții atârnând de glezna rămasă întreagă. După 100 de metri m-am întâlnit cu niște cetățeni oarecare. Am început să-i alerg, ca să-i mușc. Pe dinafară, în realitatea crudă, am întrebat unde e toaleta, către care, cu un mers ciudățel și țeapăn, m-am deplasat, ca să execut o improvizație care să mă ajute să nu ajung în seara aia subiect pentru Andreea Esca, la știri. Mi-am înnodat chiloții, apoi am intrat demnă la interviu. Nodul nu mi-a purtat noroc.
Pentru mine așa arată o dimineață specială, imposibil de uitat. Pentru alții, dimineața specială pe care n-o vor uita niciodată e aia în care au simțit pentru prima oară nevoia să deschidă o sticlă de alcool. Dacă bei încă de când răsare soarele și te oprești doar noaptea, ca să dormi un pic, ai o problemă gravă și ar trebui să ceri ajutor de specialitate.
Sper că diminețile voastre speciale și de neuitat nu au legătură cu alcoolul. Povestiți-mi măcar una.