“Suntem ceea ce iubim” a zis, la un moment dat, Nichita Stănescu.

Adică putem să fim un humus cu sâmburi de rodie, în unele zile, ba chiar și o bere bună sau un espresso perfect, asta dacă nu e vorba fix de momentul în care suntem papanași cu dulceață de afine și multă smântână sau tiramisu cu fructe de pădure ori ciocolată de casă. În cele ce urmează, voi realiza portretele din mâncare și băutură ale unor oameni care-mi sunt mie simpatici. Îi voi picta cu supă cu găluști, ori cu coaste de porc la grătar, ori poate cu curry thailandez sau cu paella cu fructe de mare, în funcție de ce-mi vor răspunde ei la întrebările puse cu mare poftă de mâncare. Voi lucra cu materialul clientului, adică.

Tocmai i-a venit rândul Cristinei Mazilu.

Cristina Mazilu (Mazi pentru prieteni) e jurnalistă de 12 ani, dar undeva, pe parcurs, s-a apucat de gătit. Și i-a ieșit. Apoi, i-a plăcut că i-a ieșit, așa că s-a îndrăgostit din ce în ce mai tare de această activitate, iar prietenii ei au fost tot mai seduși de ideea de a o trimite la cratiță, să le facă ceva bun. Așa că, la un moment dat, gătitul a devenit reper în viața lui Mazi. A lăsat concertele, galeriile de artă și muzeele despre care scrisese până atunci articole, pentru a croșeta texte și rețete. Șase ani a fost redactor-șef al revistei BBC Good Food, de peste șapte ani scrie pe blogul Mazilique.ro, iar, din primavara trecută, are și un „loc de joacă” – Mazilique Studio, unde se întamplă toate rețetele și fotografiile care apar mai apoi pe blog, plus niște mese întinse, în jurul cărora își adună prietenii. Mazilique Studio e un spațiu superb în care nu ai cum să nu te simți bine, nu ai cum să nu mănânci bine și nu ai cum să nu aduni amintiri frumoase, cu gust.

Despre gusturi și mâncare, voi întreba și eu, în cele ce urmează. Sper să ne spună Mazi tot.

Care e cea mai bună mâncare pe care ai mâncat-o ever?

Probabil că cea pe care am mâncat-o când îmi era foarte foame. Altfel, e greu să aleg dintre borșul de cartofi și leuștean pe care-l face mama, mămăliga pe care o face tata și cine știe ce platou cu frunze și scaieți prăjiți pe care i-am mâncat la Noma, acum câteva luni. Mâncarea e ceva foarte personal, de multe ori emoțional, și e greu să separi o tehnică impecabilă, un ingredient fantastic de amintirile din copilărie și de ceea ce întotdeauna te va face să te simți bine (cum ar fi, în cazul meu, gogoșile și jumările).

Dar cea mai proastă?

Asta chiar nu mai știu. Nu cred că merită să păstrez amintirile astea – se întâmplă prea des să nu-mi placă una sau altă, dar n-am văzut sensul unui inventar sau al vreunui top.

Supa ta preferată? Felul principal? Desertul preferat?

Borșul foarte acru de cartofi și leuștean de care povesteam mai sus e preferatul meu la capitolul supe.

Ca fel principal, orice fel pregătit cu grijă și din ingrediente de calitate. Poate fi o tocană de porc, poate fi o bucată de pește proaspăt sau una de mămăligă prăjită, ori niște cotlete de miel medium rare sau un rib-eye black and blue. Contează mai puțin ingredientul în sine și mai mult calitatea lui și felul în care a fost gătit.

Nu mă dau în vânt după deserturi, dar mă bucur de multe din ele – gelato de fistic, o plăcintă caldă cu mere și nuci, o tartă cu zmeură și mure, peste un strat de cremă de vanilie, o alta cu smochine și frangipane. Dar încă mai caut desertul meu preferat.

Când ai mâncat ultima oară, până ți s-a făcut rău, cât ai mâncat și, mai ales, ce?

Fac asta mult prea des, pentru că toată treabă asta cu cumpătarea nu e ceva cu care să fiu deprinsă. De exemplu, de fiecare dată când ajung printr-un food market de prin afară – unul care are nu doar tarabe cu fructe, legume, standuri cu pește și măcelarii, ci și tot felul de locuri unde se gătesc toate astea – nu plec până nu le-am încercat pe mai toate. Ultima dată s-a întâmplat la Copenhaga, când am înlănțuit tapas spaniole, sandwich-uri cu rață confit, wrap-uri cu falafel, platanos columbiene prăjite, hot dogs, sandwich-uri cu pulled pork, gogoși cu creme brulée și naiba mai știe ce, de m-am rostogolit până la hotel.

Când ai băut ultima oară prea mult și ți s-a întâmplat ceva greu de uitat?

Din fericire, dacă beau suficient de mult e mai ușor de uitat, prin urmare și mai ușor să repet experiența, because I never learn.

Cum faci când ți-e foame? Iese monstrul din tine? Zi-mi o poveste cu monstrul ăsta. Dacă tu n-ai monstru, sigur te-ai întâlnit cu ai altora.

Se întâmplă un fenomen pe care un prieten îl descrie drept: „Her eyes – daggers!”. Deci, probabil, dacă aș putea, aș ucide pe cineva din priviri. Nu sunt cea mai plăcută variantă a mea când mi-e foame (nu sunt nici în mod obișnuit, deci cu atât mai puțin atunci), așa că e ceva de evitat. Așa că mai bine mănânc tot timpul, e mai sigur pentru toată lumea.

Dacă ai fi o legumă, ce ai alege să fii? Dar dacă ai fi un fruct?

Sunt un fel de legumă, pentru că, de exemplu, azi e o zi în care abia am reușit să mă mut din pat pe canapea. O legumă pe care cineva a uitat-o într-o oală la fiert până s-a făcut singură piure. Ca fruct, aș fi vrut să fiu o cireașă, dar cred că sunt mai degrabă o vișină acră, dar cu pretenții.

Dacă ar fi să mănânci toată viața un singur fel de mâncare, care ar fi acela?

Coajă de pâine crocantă cu unt sărat.

Ce ai mâncat la ultima masă? Ce o să mănânci la următoarea?

Am mâncat azi noapte jumătate kilogram de căpșuni (dacă asta se califică drept masă). Urmează să mănânc pește și fructe de mare. (Sau cealaltă jumătate de kilogram de căpșuni, dacă se va dovedi că leguma nu e în stare să se ridice de pe canapea).

Ce merge cel mai bine lângă o bere?

Încă o bere.

Bucătarul preferat?

N-am un bucătar preferat, nu cred că am fost la suficient de multe restaurante cât să pot da un verdict atât de clar, dar sunt mulți pe care îi admir. Îmi place relaxarea lui Yottam Ottolenghi, felul în care pune în valoare legumele și modul în care folosește condimentele (adică în exces, deci pe gustul meu), mă fascinează Grant Achatz de la Alinea pentru creativitatea cu care împinge limitele, sunt impresionată de cum a reușit Magnus Nilsson să creeze un meniu local într-un loc atât de pustiu și aproape sterp (nordul Suediei), felul in care Virgilio Martinez Veliz a creat la Central, in Peru, un meniu „vertical”, și lista e lungă și în continuă completare.

Ciocolată sau vanilie? Cafea sau Ceai? Migdale sau fistic? Ulei de măsline sau unt? Porc sau pește?

Mozarella sau parmezan? Rucola sau spanac? Pizza sau paste? Sos de roșii sau sos de smântână? Ceapă sau usturoi? Mentă sau busuioc? Vișine sau fructe de pădure? Mâncarea mamei sau mâncarea bunicii? Bicicletă sau mașină? Facebook sau Instagram? Mihaela Rădulescu sau Andreea Marin?

Ciocolată, ceai, fistic, unt, pește, parmezan, păpădie în loc de rucola sau spanac (cât încă se mai găsește), paste, sos de roșii, usturoi, busuioc, vișine, mâncarea mamei, mașină, Facebook. Mă opresc aici.

Dă-mi un sfat înțelept care chiar să-mi folosească în viață. Dacă ai mai multe, nu te reține.

When in doubt, choose adventure. Eu așa fac – nu garantez că o să-ți și folosească, dar măcar n-o să te plictisească.